ADRESATĂ PREACUCERNICILOR PROTOPOPI,
PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL, PREACUCERNICILOR PREOŢI ŞI DIACONI ŞI TUTUROR DREPT
MĂRITORILOR CREŞTINI DIN DE DUMNEZEU PĂZITĂ EPISCOPIE DE UNGHENI ŞI NISPORENI
,,Hristos se naște
veșnic și Hristos se naște în noi”
„Veniţi să ne bucurăm de Domnul, cunoscând
taina ce este de faţă.
Zidul cel despărţitor acum cade;
sabia cea de foc se îndepărtează,
heruvimul nu mai păzeşte pomul vieţii,
iar eu mă împărtăşesc din dulceaţa
din rai,
de la care m-am îndepărtat prin neascultare…!”
(Stihiră a Vecerniei Naşterii Domnului)
(Stihiră a Vecerniei Naşterii Domnului)
Iubiţii mei fii duhovniceşti în Domnul, Har și bucurie
de la Domnul Cel ce se naște în peșteră, iar de la noi arhierească
binecuvântare.
Binecuvântat să fie
Dumnezeu, Care ne-a chemat azi să ne bucurăm, împreună cu îngerii, de venirea
în lume a Fiului Său, Hristos Domnul! Este momentul cel mai așteptat de Adam și
de tot neamul omenesc. Cât de nerăbdători suntem noi să vedem în fiecare
dimineață lumina soarelui, dar cât de lungă a fost așteptarea lui Adam, până să
vadă, nu doar razele luminii, dar Lumina luminii, pe Hristos Mesia!
Sărbătoarea Nașterea
Domnului, este una plină de căldură și binecuvântată, pentru că simțim
dragostea lui Hristos Care S-a întrupat spre a Se putea întâlni cu noi după
căderea și îndepărtarea noastră din Rai. Astăzi, Biserica binevesteşte pentru
tot poporul bucuria cea mare a Naşterii Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, Izvorul bucuriei depline şi
netrecătoare (Cf. Ioan 17, 13).
Înlăcrimatul Dumnezeu
își trimite Fiul pe pământ să-i găsească neprețuita comoară pierdută. Și unde o
caută Fiul lui Dumnezeu? Pretutindeni, dar omul la așezat pe Pruncul Hristos
într-o peșteră, în întuneric și acolo l-a găsit pe om. În peștera din Betleem
s-au întâlnit Cerul cu pământul, Fiul lui Dumnezeu cu omul, comoara lui
Dumnezeu. Ce comoară scumpă este omul! Tatăl îl răscumpără pe om prin jertfa
Fiului Său.
Naşterea Domnului este
evenimentul la care participă cerul şi pământul, după cum prevestea Psalmistul
zicând: „Să se veselească cerurile şi să se bucure pământul… de faţa Domnului,
că vine…!” (Psalmi 95, 11-12). Creaţia întreagă participă la
această bucurie negrăită, întrucât ea este regăsirea bucuriei pe care au
trăit-o Adam şi Eva în Rai, înainte de a cădea în neascultare şi înstrăinare de
Dumnezeu. Eram răniți de păcat și El a venit ca doctor să ne tămăduiască, eram
în pribegie și El a venit ca prieten în locul pribegiei noastre, eram
deznădăjduiți și El ne-a adus nădejdea, purtam o prea adâncă durere sufletească
și trupească și El ne-a dăruit bucurie.
Cum poate omul să nu
iubească un asemenea Dumnezeu Care iubește, Care Se naște ca om, Care Se supune
la o viață de emigrant în Egipt, Care trăiește toate condițiile tragice ale
vieții pe care o trăiește omul și, în cele din urmă, Se jertfește spre a ne
mântui? Lumea
în care a venit Mântuitorul era o lume profund nedreaptă. De aceea ea trebuia schimbată radical. Trebuia să moară şi să
renască. Din acest motiv, mesajul lui Hristos a presupus moartea şi învierea.
Mai întâi moartea şi învierea Lui şi după aceea moartea şi învierea fiecăruia
dintre cei care au voit şi voiesc să facă parte din lumea cea nouă, adusă la o
nouă viaţă (la un nou mod de viaţă) prin Hristos cel înviat.
Aşa a dorit Înţelepciunea dumnezeiască să-l răscumpere pe omul cel
căzut: pentru a Se putea împăca cu el, Dumnezeu a dorit să vină El, cu toate
darurile bunătăţii Sale, într‑un mod minunat şi smerit spre făptura Sa,
coborându-Se la posibilităţile ei de primire a acestei bogăţii.
Nașterea lui Hristos este o taină uimitoare care reînnoiește firea
omenească și firea întregii creații. Astfel, cele prezente la naşterea lui
Hristos pe pământ sunt prezente întocmai şi la (re)naşterea Lui în sufletele
noastre prin Cuminecare. Sau, poate, un singur detaliu face diferenţa. Dacă
atunci Hristos S-a născut în lume când nimeni nu-L dorea (afară de Maica Sa),
acum se naşte în noi numai dacă ni-L dorim.
Numai pentru cei ce se apropie „cu frica lui Dumnezeu, cu credinţă
şi cu dragoste“ se săvârşeşte Taina în sufletele lor. Iar aceste expresii, după
Sfântul Maxim Mărturisitorul, nu sunt sentinţe, ci reprezintă diferite stadii
ale apropierii de Sfânta Euharistie: „Cu
frică pentru robi, cu credinţă pentru nevoitori şi cu dragoste pentru fii“. Prin
urmare, nimeni nu este exclus, ci toţi suntem chemaţi. Dar numai de răspunsul
nostru afirmativ depinde naşterea lui Hristos în noi. Deoarece Hristos, potrivit aceluiași părinte, s-a născut odată cu trupul, dar se naște mereu
spiritual în cei care se unesc cu El.
Nașterea lui Hristos în noi, care este experimentată ca regenerare
a noastră, are loc prin viața sfântă a Bisericii, în special prin Sfânta
Împărtășanie, când ne împărtășim prin rugăciune, pocăință și viața liniștită,
care este numită tradiția veghetoare a Bisericii. De aceea, Sfântul Ioan
Hrisostom, vorbește despre Crăciunul
veșnic, Cincizecimea eternă.
Dreptmăritori creştini,
Această sărbătoarea ne aşează în adevărata demnitate
a timpului ca „interval
care durează între chemarea lui Dumnezeu adresată iubirii noastre şi răspunsul
nostru la iubirea lui Dumnezeu. Este timpul răspunsului omului”.
În întruparea Fiului lui Dumnezeu în firea noastră omenească se
luminează adevărul despre fiecare dintre noi.”
De s-ar naşte Iisus şi de o mie de ori la Betleem, la nimic nu-mi foloseşte
dacă nu se naşte în mine”!
Această frază ne interpelează astăzi mai mult ca oricând, într-o
perioadă în care pare chiar că tot ceea ce celebrăm la Nașterea Domnului are foarte
puţin de-a face cu taina Întrupării. Şi totuşi, pentru creştini Nașterea
Domnului înseamnă tocmai asta: venirea lui Dumnezeu în mijlocul nostru într-un
prunc sărac, slab, fragil din Betleem.
Te întreb, iubite frate: Ai început să-L cauți pe Hristos? L-ai
găsit pe Hristos? Vei zice: Dar unde să-L caut? Pe calea Crucii, a sfințeniei,
pe cărarea Bisericii, iar nu pe calea desfătării și a păcatului. Hristos este
printre cei răniți de păcate, printre cei aflați în suferință, printre cei
flămânzi, printre cei care acum, în plină iarnă, n-au nici un adăpost. Căci
viața nu poate fi mințită. Este mare-a taină a creștinătății: Dumnezeu ne-a iubit până acolo
încât a devenit ceea ce suntem noi pentru ca noi să devenim ceea ce este El.
Omul, sărmanul de el, este transformat într-o cantitate de
neglijat, într-un element al unei mase, redus doar la dimensiunea sa biologică
a unui animal oarecare. Astfel omul devine cea mai nefericită fiinţă de pe
pământ. De ce? Pentru că Dumnezeu-Omul, Hristos, este exilat din viaţa omului.
Nu mai este Hristos centrul omului, ci omul însuşi a decis să devină propriu
său centru. Adică, omul, de bună voie, cu toate imperfecţiunile şi zdrenţele
fiinţei sale, vrea să se aşeze pe mocirla instabilităţii şi a păcatului, de
care este caracterizată existenţa sa pământească fără Dumnezeu. Omul de azi:
oboseşte şi se epuizează, pentru că are doar „drepturi fundamentale”, fără
responsabilităţi morale.
Aşa cum în chip drept remarca cineva „«drepturile» actuale sunt
impostoare şi mincinoase, pentru că sunt drepturi «împotrivă», nu drepturi
«pentru»: drepturile copilului împotriva părinţilor, drepturile elevului
împotriva profesorilor, drepturile minorităţii împotriva majorităţii,
drepturile bolii împotriva sănătăţii, drepturile morţii împotriva vieţii,
drepturile nebuniei împotriva normalităţii”.
Omul, această măreață catedrală pe care o zidise Dumnezeu pe
pământ, ajunsese să fie pustiită de păcat. Clopotele ei nu se mai auzeau până
la Cer. Omul căzuse în adâncul tăcerii, amuțise și nu mai grăia cu Dumnezeu.
Sub povara păcatului ascultam doar tăcerea din noi. Omul căzuse în singurătate,
deși viața lui nu era făcută din singurătăți în doi, ci din comuniune
binecuvântată. Omul nu-i o lacrimă ce moare, ci o floare pe care Dumnezeu o
răsădește de aici, de pe pământ, în Rai.
Tinere, nu fi o lacrimă ce moare pe obrazul maicii tale, ci
lasă-te răsădit în Rai, între florile veșniciei! De aceea, a sosit ziua
lepădării răutăţii. Este clipa îndreptării din nedreptate. Cei din vechime au
întemnițat timpul într-o clepsidră cu nisip și au considerat că au făcut un
lucru fenomenal. A venit Hristos, a spart clepsidra, a scos Viața – darul lui
Dumnezeu timpul din temnița clepsidrei și l-a lăsat să curgă în veșnicie, iar
pe om l-a pus, prin Înviere, pe aripa veșniciei.
Omul ar fi vrut să rămână fiul timpului, nu al veșniciei. Sunt
unii oameni care ar dori să-și cumpere încă o tinerețe, însă nu doresc să-și
cumpere veșnicia. Ei încă n-au ieșit din clepsidră. Omul care crede în Dumnezeu
își are rădăcinile minții în Cer, iar nu într-o clepsidră cu nisip. Este timpul dragostei necondiţionate. Este
ceasul faptei lucrate. Este vremea asemănării noastre sufleteşti cu Pruncul Cel
sfânt. Căci, spune El, de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu
veţi intra în împărăţia cerurilor. Iisuse, Te rugăm, urcă în corabia noastră şi
condu-ne spre limanul iubirii Tale celei veşnice!
Cu aceste gânduri, pe
care vi le împărtăşesc la Sărbătoarea Naşterii Domnului, Anului Nou şi
Bobotezei, vă adresez tuturor, urări de sănătate, bucurii şi pace, iar Pruncul
Iisus, cu Evanghelia şi dragostea Sa, în armoniile colindelor străbune, să
sălăşluiască cu putere înnoitoare în sufletele şi inimile voastre.
Hristos se naşte! Slăviţi-L cu
gândul, cuvântul şi fapta!
Al
vostru arhipăstor, care se roagă stăruitor către Hristos-Domnul, pentru
binele tuturor,
Prin
harul lui Dumnezeu
+PETRU
_____________________________________
_____________________________________
EPISCOP DE UNGHENI ŞI NISPORENI
Naşterea Domnului 2019/2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu